Cimbrişorul

E o plantă mică, care creşte în formă de tufuşoară atât pe fâneţele şi păşunile cele uscate, cât şi pe muşinoaie şi pe coastele dealurilor ce se află în faţa soarelui. El înfloreşte începând cu luna lui iunie şi până în septembrie şi are o floricică deasă de culoare trandafirie.

Întreaga plantă are un miros foarte tare şi plăcut, care aduce întrucâtva cu cel de alămâie.

Cimbrişorul, după spusa romanilor de la ţară, e bun de mai multe leacuri, şi anume: de cel perit, de năduşală şi tusă, de îmflăciune, de durerea măselelor şi a dinţilor, de studeniţă, de hârcăitură la gâste, de mătrice, de colică, precum şi pentru băi antiscorbutice.

Cimbrişorul figurează foarte adeseori şi-n fruntea a o samă de cântece poporale:
Frunză verde cimbrişor,
Bate murgul din picior
Să mă duc unde mi-i dor…”

Tot cimbru de-acesta, având miros foarte aromatic, cele mai multe românce îl pun în bucate, cu deosebire însă în borş, în murături, precum şi în curechiul şi pepenii ce se pun la murat.

 

sursa: BOTANICA POPORANĂ ROMÂNĂSimion Florea Marian  –  „o veritabilă enciclopedie de cultură populară, de interes major pentru studiul evoluţiei spiritualităţii, tradiţiilor şi obiceiurilor poporului roman…”

 

Cu mult drag,

          Flori Mateescu