Sa fim iar DACI!

1268773_10200533304990377_1347310807_o

 

Cu mulţi ani în urmă, am fost într-o tabără de spiritualitate în Ceahlău, la Izvorul Muntelui.
Într-una din zile a fost organizată o excursie la mânăstiri – unsprezece mânăstiri am văzitat în ziua aceea. Una dintre ele a fost Voroneţul. Am eu ceva aparte în sufletul meu pentru Voroneţ… nu doar pentru albastrul lui… ci aşa, pentru acel loc… pentru vibraţiile de acolo… fiecare rezonează într-un fel anume în fiecare loc… în felul lui propriu… individual…
În biserică, în faţa unei icoane, am pus o întrebare. Citește tot articolul

Despre un om

Doamne, binecuvântează ieşirile noastre!, scrie pe o poartă maramureşeană. Am prins în zbor cuvintele şlefuite în lemn şi-un timp m-au urmărit pentru că aveau ele rostul lor cu mine. Cuvintele se vor şlefuite prin inimi, altfel fac doar zgomot. Mă nedumirea cum mă ducea gândul în ambele sensuri în aceeaşi măsură: ieşirile noastre sunt în şi din viaţă.

Despre înaintaşi şi tot înainte

Vedeţi… şi noi, ca toţi înaintaşii noştri, facem „lucrarea lumii de acum”. E o lucrare continuă, mişcătoare, în care fiecare om are rol de verigă indispensabilă, chiar dacă el nu o vede.
Aşa mi-i închipui şi pe înaintaşi, unul câte unul, arhitecţi egali ai acelui permanent acum … de-atunci. Poate că uneori ei şi-au lucrat lumea mai bine decât părem că o facem noi astăzi. Sau alteori poate că au dat greş acolo unde noi deja nu mai gafăm, pentru că avem lecţiile lor învăţate.
Dar dacă suntem fiecare călător prin vieţi mai multe în care experimentăm ca să creştem, atunci într-un fel înaintaşii noştri ne suntem, măcar în parte, tot noi. În alte variante, în alte poveşti de viaţă.
Aşa că la străbuni să ne întoarcem în primul rând cu încredere şi cu aducere aminte despre cât de măreţi putem fi şi noi. Pe-acolo, prinăuntru, ne stau înscrise deja mai multe şi mai bogate virtuţi decât ne bănuim.
Să le acceptăm în egală măsură erorile – ele ne-au fost, în lucrarea de acum, învăţături de minte înnăscute.
Să-i căutăm, mergând după ei, pe înaintaşii din toate locurile şi din toate timpurile. Apoi, reîntregiţi, să ne lucrăm frumos lucrarea lumii de acum. În forţă, cu curaj şi mai ales iubind-o!
Florentina Mateescu

Despre un tovarăş pentru toate drumurile tale

Îmi place să sesizez corespondenţele. Să surprind tiparul pe care îl avem de şlefuit, scriindu-ne fiecare povestea personală din viaţa asta. De data asta. Tiparul poate fi calea sau abaterea; e acelaşi de dimineaţă până la următorul răsărit şi ne însoţeşte chemându-ne permanent să-l cizelăm de la cele mai banale acţiuni până la momentele de maximă concentrare.
Cu tiparul din dotare am abordat această drumeţie. Prin urmare, înainte să mă văd pe scaunul de lângă şofer, am avut destui pitici proprii de reconciliat. Îmi doream să văd în sfârşit toate locurile astea auzite, să duc zilele promise de nomad prin România, îmi planificasem ordonată din ianuarie concediul pentru august, toate de-alde materialităţi le pusesem la punct din timp şi iată-mă cu câteva săptămâni înainte de plecare simţind că ţara asta mă primeşte să o trec doar după ce mă testează dacă ştiu, frate, să o las moale cu controlul! Aşa că întâi habar n-am mai avut dacă o să mai ajung în tabără şi-abia apoi toate s-au aranjat întocmai.
Mai departe, la drum tot cu tiparul din dotare am plecat şi el a necesitat permanent oblojiri, probe, conştientizări. Tot el mi-a dat note de trecere şi de repetenţie, dar bag de seamă privind un pic retrospectiv că ne-am împrietenit pe drumul ăsta şi acum ştiu mai bine să îmi găsesc calea, adică mereu respectându-mi tiparul, programul actual, firea mea, acest instrument pe care îl am la dispoziţie pentru a-mi aminti în varianta prezentă cum e să fii deja deplin.

Despre o vreme când ne-am umblat…

De aceea umblau oamenii cu inima în mijlocul trupului – ca vreodată să înţeleagă.

          Aşa şi eu, de când sunt pe-aici, umblu.
          Umblu când alerg şi când stau, umblu când vorbesc şi când amuţesc, umblu când visez sau buchisesc matematici.
           Umblu obosind şi neobosind, căutând hai-hui răspunsuri la de ce-uri care mă însoţesc de la-nceputuri.

Citește tot articolul

Ho’oponopono

1908369_340277432790459_1712293364491422240_nDeja multă lume cunoaşte termenul Ho’oponopono.
Este vorba despre o tehnică hawaiană deosebit de frumoasă şi de complexă. A fost răspândită de doctorul Hew Len, care a tratat pacienţii periculoşi internaţi într-o aripă a unui spital de psihiatrie, cu această tehnică, fără ca măcar să-i vadă direct.
Pentru ce care doresc să se informeze, există materiale pe net despre această tehnică, dar şi cursuri, care se ţin şi la noi în ţară. Eu nu am făcut cursurile, dar recunosc sincer că am primit un suport de curs, pe care încă nu am apucat să-l citesc.
Ceea ce vă voi reda mai jos, este ceea ce am înţeles eu despre tehnica aceasta, (citind de pe net), având o bază de cunoaştere a anatomiei energetice, dar şi a celei psihice, (referindu-ne la psihicul integral, cu noţiuni care încă nu sunt abordate de psihologia contemporană).
Deci: ceea ce cunoaşte majoritatea persoanelor care au luat contact cu tehnica aceasta, sunt cei patru paşi de realizare a sa: „Îmi pare rău”, „Iartă-mă”, „Mulţumesc” şi „Te iubesc”.

De ce Moştenire Atlantă?

Atlantida…Pentru că… înainte de a fi români, …am fost daci… şi geţi… după cum ne numeau unii şi alţii…
…Iar înainte de a fi daci… eram traci…
…Şi mai înainte de aceasta… am fost pelasgi…
…Şi în vremurile uitate… am fost … atlanţi… hiperboreeni…
Şi toată moştenirea noastră o datorăm străbunilor plini de înţelepciune, care ne cheamă cu glasul sufletului să devenim iar … nimic altceva decât… OAMENI…
Să învăţăm să redevenim oameni…
Să simţim cum este să fim din nou oameni…
Să fim din nou aşa cum am fost creaţi, cu nobleţe… oameni…