Victimă sau Agresor

Așa cum știm cu toții, una dintre clasificările tipologiilor de personalitate, făcute de psihologie, este în două forme diametral opuse, cel puțin aparent – Victimă și Agresor.

Victimologia, ca ramură a psihologiei, studiază comportamentul victimei, în special din perspectivă criminologică, dar și raportul ei cu agresorul.

Evident, agresorul atacă o persoană cu un temperament victimal, nu un alt agresor, decât dacă îl percepe cu un nivel mai scăzut de forță ( fizică sau psihică ).

În studiile de psihologie spirituală, se aplică foarte clar afirmația: Victima atrage Agresorul.

Pentru că victima este persoana care are de învățat ceva și, pentru că a ajuns la etapa în care are nevoie de o oglindă, căci nu reușește să învețe doar prin forțe proprii și astfel va atrage spre sine o persoană cu potențial agresor, care să devină oglinda propriilor probleme.

Aici nu ne referim la criminologie, ci la lecții de viață ( care nu exclud atacuri la persoană, crime, etc).

De exemplu, să spunem că o persoană are de învățat o lecție a fricii. Va atrage în viața sa o altă persoană care să îi activeze frica respectivă, chiar să o și amplifice, pentru ca aceasta să își conștientizeze foarte clar frica.

După conștientizare, poate sa înceapă să lucreze cu frica, pentru a se vindeca de ea.

Acesta ar fi un demers firesc, cu presupunerea că persoana cu potențial victimal chiar dorește să își depășească problemele și lucrează cu sine.

Mare atenție, pentru că în realitatea 3D, foarte multe persoane încă refuză inconștient rezolvarea problemelor interioare, fiind setate preponderent sau total pe modul de gândire 3D.

Când binomul Victimă – Agresor ( dominant, zis mai corect, în aceste circumstanțe ), este format dintr-o persoană cu potențial victimal care a sesizat că obține beneficii din starea de victimă, raportul se schimbă:
Victima devine Agresorul, iar dominantul ajunge să fie cel agresat.

O variantă de victimizare foarte intens utilizată este cea a lamentării în legătură cu situația financiară, mai ales în prezența unor persoane cu un alt potențial financiar, de la care se speră obținerea de beneficii.

Sunt multe forme prin care se speculează ajutorul, pozând în victimă – în esență, având un rol fictiv de victimă, intenția reală fiind de a profita ( care este altă față a agresării ).

În această situație, cel agresat are de învățat cum să gestioneze o astfel de relație.

Cel mai indicat este să adopte o atitudine fermă și să nu cedeze persuasiunii, din două motive:
1: cedând, creează precedentul și presupusa victimă își va întări comportamentul victimal ( conștientă sau nu că este fictiv ), deci va apela mai departe la ajutor, folosind aceleași tehnici de manipulare, pentru că au funcționat deja.
2: cel care utilizează comportamentul victimal nu își înțelege lecția și nici nu are nici un motiv să iasă din modelul respectiv de comportament, atâta vreme cât obține ceea ce își dorește.

În practică, am întâlnit multe situații când persoana presupusă victimă ajunge să considere că i se cuvine să primească. Adesea, când sau dacă nu mai primește, are de-a dreptul un comportament agresiv.

Cel care ajută, este bine să știe că adevăratul ajutor se petrece în primul rând în minte și apoi în planul solicitat – material, emoțional, etc.

Adică, persoana care se lamentează nici măcar nu va recunoaște că a primit un ajutor, căci nici nu l-a cerut; nici nu i-a trecut prin minte să ceară; pentru că aceasta presupunea să recunoască adevărul stării sale; eventual să caute soluții reale; ceea ce este mai dificil și, de regulă, evitat.

Astfel, persoana care ajută o face pentru că poate, pentru că așa vrea… nu pentru că i s-a lansat o cerere mascată.

Mai mult, comportamentul solicitantului va purta în continuare o mască a lipsei de realism ( uneori și de nerecunoștință, de lipsă de bun simt, etc ), pentru că face parte din tiparul mintal al persoanei să se vadă victimă, neajutorată, neputincioasă…

De aceea, primul ajutor care este necesar să fie dat, este psihic, mental.

Dacă persoana refuză înseamnă că nu este pregătită cu adevărat să primească ajutorul, ci vrea doar să fie susținută de altcineva și va tinde să căpușeze.

Ce este neplăcut, este că aceste persoane tind spre comportamentul păianjenului – țes în jurul persoanei vizate cât mai multe ițe, pentru a sta cât mai aproape de cel căpușat, renunță foarte greu la acesta și cu reacții de acuză, uneori chiar violente.

Acestea sunt tot forme manipulatorii.

Cel căpușat poate să cedeze măcar că se simte vinovat că nu a ajutat.

Deși, ajutorul solicitat voalat, fără verticalitate, nu reprezintă adevăratul ajutor necesar pseudovictimei ( i-am zis pseudovictimă – deși e chiar victimă – în primul rând, a propriei gândiri ).

Atitudinea fermă din start, de cum se simte atitudinea manipulatoare, este cea mai potrivită, căci, rezistând manipulării, pseudovictima va căuta în altă parte – cel mai frecvent; probabilitatea rezolvării problemei este destul de mică, dar există și este direcția cea mai indicată pentru cei cu astfel de comportament.

Cu drag,

      Flori Mateescu