Respect !!!

 

Ca să mă înțelegi, pot doar să îți povestesc despre mine. Și despre felul în care respect. Și de ce o fac. De ce așa?

Atunci, poate îți va fi mai clar ce vreau să spun, căci e o poveste de suflet. Cea mai aproape de sufletul meu. Căci este vorba despre ființa care mi-a umplut cel mai mult sufletul – copilul meu, fiica mea.

Un copil inteligent și sensibil. Dar cu o capacitate foarte fină de a observa oamenii și a înțelege multe lucruri.

Încă de mică a fost un dascăl pentru mine.

De pildă, avea vreo patru ani și m-a auzit vorbind cu o prietenă, mama unui băiețel cu care fiica mea se juca, povestind nemulțumite fiecare dintre noi, despre faptul că ei, copiii, nu își pun jucăriile la loc, după ce se joacă.

Afară, ea a tăcut, nu a spus nimic. Însă în casă, mi-a spus foarte calm, dar ferm, că, dacă am ceva să îi spun în legătură ce ce face sau ce nu face, să îi spun direct ei! Nu altei persoane! Că nu vine acea persoană să strângă jucăriile ei. Și nici ea nu le strânge, dacă eu spun altuia problema asta!

Lecție de viață!

Ne lamentăm, ne victimizăm, ne focusăm pe partea negativă a vieții și întreținem, ba chiar intensificăm ceea ce este mai neplăcut în viață…

Uneori o facem toată viața!

Și lăsăm să treacă pe lângă noi frumusețea vieții, fără să ne dăm voie să o vedem, pentru că nu vrem să renunțăm la atitudinea noastră de victime. Credem că ne ajută cu ceva căinarea celuilalt.

Când, de fapt, e doar timp de viață pierdut, irosit inutil. De prea mulți…

Dar, e alegere!

***

 

Crescând, a fost cel mai bun copil. În clasele primare i-am înregistrat o casetă audio cu explicații legate de toate materiile de la școală – ce rol au, cu ce o îmbogățesc. A ascultat caseta luni în șir noaptea, la culcare.

Și a învățat de plăcere. Nu făceam temele cu ea. Nu am controlat-o niciodată la teme. Înțelesese că învață pentru ea.

Și mergea la școală de plăcere. Dacă nu se simtea bine, insistam eu să rămână acasă.

A primit Cheia Liceului. Apoi, Cheia Facultății.

A făcut două Masterate…pentru că a vrut!

În liceu fiind, la un moment dat, mi-a spus că nu ar vrea să facă facultate.
Bine. Nu faci.

Fără discuții. I-am respectat decizia.

După un timp, a hotărât să facă facultate, dar nu psihologia, ca mine.
Foarte bine. Faci ce vrei tu.

Apoi a hotărât să facă psihologia.
Tu alegi.

Dar să nu facă master de terapie.
Faci ce master vrei.

A făcut întâi comunicare si apoi, al doilea, psihoterapie.

Și a făcut totul cu brio.

Tot ce presupunea activitate casnică, a deprins. Atât partea cunoscută ca activitate feminină, cât și cea masculină.

Crescând-o singură de când avea un an, și eu le făceam pe toate și aceasta a devenit și normalitatea ei.

M-a depășit cu mult în domeniul tehnic, unde eu mă descurcam în variantele clasice, iar ea excela și în utilizarea aparatelor moderne.

Nu am învățat-o să cânte. Pentru că nici eu nu știu…

În rest, folosește cu bucurie și oricând tot ceea ce a deprins ca util în viață. Învățate din mers. Fără nici o forțare. Doar cu bucuria de a le face împreună.
Și cu un real respect pentru decizia ei!

Cu mult drag,

Flori Mateescu