[Psihooncologie] Discuție despre un diagnostic dureros – cancerul

Există întrebări fundamentale care au frământat gândurile celor mai luminați gânditori ai umanității și care au primit răspunsuri funcție de nivelul de înțelegere și percepere a realității… sau încă nu au primit răspunsuri, ci încă le așteaptă…

Ce este viața?

Ce este moartea?

De ce trăim?

De ce murim?

Ele sunt doar o parte din cele ce se zbat în încercarea de a afla răspunsuri…

Pentru ele, fiecare dintre noi ne dăm răspunsurile pe care le simțim că ne definesc, în momentul în care concepem răspunsul. Cei care se întreabă.

Căci nu o fac toți. Sau nu o fac cu dorința de a afla ceva mai mult decât spune lumea. Iar zilele trec, înlănțuite în firescul lor, animate de un carusel care uită să se mai oprească.

Doar, câteodată, o stare de bine e cea care determină coborârea din carusel și vizita la doctor.

Și, pentru chiar foarte mulți, această vizită ia o întorsătură dramatică – aflarea unui diagnostic considerat crâncen, de boală terminală – o formă de cancer.

Și încep întrebările. Cel mai adesea un dialog cu Dumnezeu, care ar fi vinovat, ca a hotărât aceasta: ”De ce, Doamne?”, ”De ce eu?”, ”De ce acum, când puteam să mai trăiesc și eu niște ani?”, ”Doamne, dar n-am făcut rău la nimeni!”, ”De ce îmi dai mie, boala asta?”

Sau: ”O să mor, domnule doctor?”

”Mi-e frică de moarte!”, ”Nu vreau să mor!”, ”Vreau să trăiesc!”, ”Nu se poate să mor acum!”, ”Mai am atâtea de făcut!”…

Pe același ton, în aceeași gamă, se succed întrebări și rugăminți, spaime și șoc, durere și plânset, o teamă paralizantă, care păstrează omul blocat în repetarea acelorași vorbe și gânduri și trăiri... Oameni care își cer dreptul la viață. Și dorința de a trăi. Și care exprimă o frică viscerală de moarte.

Contacte determinante pentru mine

În urmă cu aproape trei ani, m-a sunat o cunoștință, într-un amurg târziu de iarnă.

În acea dimineață fusese diagnosticată cu cancer la sân, la sânul drept.

Avea vocea sacadată și răgușită de plâns și vorbe rostite litanic întreaga zi, cu durere.

Mă întreba într-una dacă o să moară. Îmi spunea că îi este frică de moarte. Că nu vrea să moară. Ce să facă să nu moară.

Mai demult, cu vreo patru ani în urmă, o bună prietenă, fusese, de asemenea, diagnosticată cu cancer, tot la sân, la sânul drept. Cele două erau și colege de serviciu.

M-am întrebat, la cea de-a doua, dacă există vreo legătură cu activitatea profesională. Am înțeles mai târziu, că era o legătură cu modul de a gândi.

Prietena mea nici nu mai putea vorbi. De dimineața, de când aflase diagnosticul, era amuțită. Doar fața ei se schimba. Devenea pământie. O prietenă comună mi-a spus și a adus-o să stăm de vorbă. Era deja blocată.

Iar pielea ei, mai ales fața, deveneau vizibil tot mai pământii – de om mort. Era în transă. Cu câmpul de conștiință îngustat la maxim. Cu o idee și o imagine fixă – aceea a iminenței morții.

Și lista poate continua.