Mai mare decât frica de moarte este iminența morții

Spuneam în paginile anterioare de o doamnă, care a rămas blocată pe ideea că va muri, încă de când a aflat diagnosticul și se vedea pe fața ei cum trăiește starea. Orice i-au spus ceilalți nu a avut efect. Era convinsă că va muri.

Singurul lucru pe care am simțit să i-l spun, a fost că varianta chimioterapeutică, spre care se îndrepta ca hipnotizată, omoară.

Mă refeream la distrugerea inclusiv a unor zone neafectate direct, căci, pe lângă celulele atipice, mor și multe celule sănătoase. Dar nu am specificat.

A făcut chimioterapie, stând mult internată în spital.

Primea de la toată lumea sfaturi, recomandări alimentare, cărți de gândire pozitivă, sugestii de meditație… citea mult, aplica schimbarea de regim alimentar… dar fără convingere…

Însă singurul lucru pe care l-a făcut cu îndârjire și despre care mi-a spus după vindecare, la fiecare ședință de chimioterapie se ruga într-una să nu moară… apoi a schimbat în rugăciunea să trăiască.

Mai mare decât frica de moarte nu putea fi decât frica de iminența morții – moartea însăși…

Discutând după vindecare, a înțeles puterea cuvântului și a gândului – se tot gândise înainte că va face cancer la sânul drept – și a făcut.

Apoi s-a rugat să nu moară,… și, mai târziu, să trăiască și aceasta s-a întâmplat.

Din vieți, adunate ....

Tot în această gamă de exemple sunt și diferite relatări ale doctoriței oncolog cu care colaborez, care face și terapie prin cuvânt, cum spune ea, cu pacienții ei.

Îi lăsa să povestească despre ei, despre viața lor, despre momentul în care a survenit boala… ce gândesc… și mi-a spus cum se programau cu toată convingerea, în mod intuitiv:

”Nu pot să mor acum, d-na doctor, că la toamnă trebuie să îmi mărit fata!”; sau:

Doamnă, abia am primit un proiect foarte important, e musai să îl termin! Nu îmi permit să mor!”…și multe astfel de variante, din realitatea fiecăruia.

Efectul însă, era remisia cancerului.

Din nefericire, acolo unde se considera necesară doar o amânare, aceasta se și producea. Iar după finalizarea scopurilor, recidiva cancerul. Adesea într-o formă mai agresivă și care îl răpunea rapid pe cel în cauză.

Am întâlnit și eu astfel de situații: o doamnă divorțată și cu un copil, a făcut cancer. Fiica ei avea 10 ani.

Doamna s-a rugat la Dumnezeu să o mai lase până va face fiica ei 18 ani, ”să fie pe picioarele ei!”.

Și recidiva, mult mai dureroasă și agresivă s-a produs așa cum a cerut – în ziua în care fiica ei a împlinit 18 ani, ea a fost diagnosticată cu cancer osos…

Am mai auzit destul de frecvent expresii similare, pe care le-am corectat și am insistat ca persoanele în cauză să își construiască și repete frecvent în gând, varianta opusă celei folosite în cererea de amânare a morții, nu de vindecare

O realitate dura ...

Am avut și situații când persoana cu cancer venea la terapie între ședințele de chimio.

Unul dintre cazuri este dintre cele amintite anterior, o doamnă cu cancer la sânul drept. În urma chimioterapiei, începuse să îi cadă părul. Era afectată.

Aveam să discut mai târziu cu doctorița oncolog și să îmi spună că multe persoane conștientizează situația când văd ceva fizic schimbat la ei – iar căderea părului șochează pe majoritatea, induce stări depresive.

Sugestia la care m-am gândit a fost să se tundă foarte scurt.

Ea a mers mai departe: s-a tuns ”0”.

Iar când a întrebat-o persoana de la coafor de ce se tunde așa, răspunsul ei spontan a fost: ”Pentru că plec în armată!”

În mintea ei, se pregătea pentru o luptă; una pe care ea o controla.

Evoluția i-a fost foarte bună! Toți vedeau un om schimbat în bine, cu mult mai multă putere și încredere în sine.