Judecarea Celorlalţi

Vă amintiți băncuțele de pe la porțile gospodăriilor sătești?

Stăteau bătrânii și priveau satul cum își derula povestea lui de viață, cu iubiri pătimașe și trădări, cu nașteri de prunci și nunți unde se jucau horele de se rupeau opincile, cu morți și jelania bocitoarelor, cu anotimpuri care se perindau pe bolta timpului, aducând neaua în plete și înțelepciunea în cuvinte.

Dar, câteodată, privirile erau critice; se mai judeca fapta cuiva care a ieșit din normele grupului, că a greșit, că nu e bine ce a făcut – din punctul de vedere al păstrătorilor de norme ale grupului.

Și, ca ei, peste tot au fost și încă sunt păstrători de norme sau de dogme, care pretind că lucrurile trebuie făcute cumva și nu altfel. Și judecăți au fost în toate timpurile și în toate locurile.

Și s-a făcut și meseria de jude sau judecător, ca să stabilească cel învățat ce este bine și ce nu din ceea ce se face.

În realitate, fiecare face perfect ceea ce face.

Își urmează propriul traseu.

Își învață propriile lecții.

În felul lui personal. Că și dumicatul și-l mestecă tot în felul lui personal. Și mersul are propriul lui legănat. E unic cu totul!

Încercarea de a îi înregimenta pe ceilalți în spațiul uniformelor este expresia fricii de a pierde controlul.

Iar cel judecat ar trebui să cedeze presiunii judecății celorlalți și să facă ce vor ei și nu ce vrea el.

Când îl iubim pe cel de lângă noi, îi putem spune părerea noastră, o putem explica și justifica, dar îi dăm voie să aibă propria alegere, propria decizie!

Fără să îl judecăm!

Că de fapt, îl judecăm pe Dumnezeu și Scânteia Divină din acel om, care a decis să învețe o lecție de viață altfel.

E dreptul lui!

Și e drept divin!

Să vă fie de ajutor!

 

Cu mult drag,

         Flori Mateescu