Înţelepciunea lui Dromihete

Demult, tare demult, pe când regii acestui pământ purtau în ei învăţătura marelui zeu Zamolxe, mândrul popor daco-get, înfrăţit cu veşnicia, trăia după alte cugetări, cu alt mod de a gândi viaţa şi moartea, înţelegând adevărurile divine şi trăind cu ele în suflet.

Trăitor în spaţiul încărcat de bucuria cugetului, poporul condus de Dromihete era înnobilat de preaplinul acestui pământ al darului!

Căci, adevăr de deosebită profunzime, străbunii cu lumină în suflet au fost atraşi din vechimea mileniilor către acest spaţiu sacru, în care Divinitatea a adunat magia întregii frumuseţi şi bogăţii, iar oamenii au învăţat să o creeze şi ei mai departe şi să o întreţină.

Pe aceste meleaguri ale împlinirii nici nu puteau ajunge fiinţe neluminate de iubirea Marelui Creator.

Acele fiinţe neluminate aveau sufletele înlănţuite de cei din Lumea Întunericului, suflete deja împuţinate şi care nu puteau primi chemarea către plaiurile edenice.

Nici nu ar fi suportat să locuiască în astfel de locuri, unde totul vibra de lumină, în timp ce, în ei, sălăşluia întunericul.

Doar că, împinşi de spiritele întunericului, aceştia râvneau la bunurile altora, simţeau lăcomia, avariţia, invidia, dar şi neputinţa de a-şi face singuri prosperitatea pe care o doreau.

Tracii, străbunii daco-geţilor, dar şi strămoşii tracilor, şi toate popoarele dăscălite în Marea Învăţătură a lui Zamolxis, trăiau în bună pace şi armonie, în înţelegere şi rodnicie pentru toată lumea, căci ei înţeleseseră sensurile vieţii şi ale morţii.

Ei ştiau cum să trăiască şi să aducă bogăţia şi materială şi spirituală în lumea lor, dăruindu-le pruncilor lor o lume a traiului frumos, de care se bucurau cu toţii.

Ceea ce, din păcate, atrăgea lăcomia şi pofta de a avea a celor încă micuţi la suflet şi fără lumina dumnezeirii în ei.

Dintre aceştia, mulţi au gândit să ia prin jaf ceea ce aveau daco-geţii, în loc să muncească la şlefuirea propriului suflet, care putea străluci asemenea diamantului, aducând în viaţa lor toate binefacerile şi binecuvântările.

Lisimah, rege al Traciei elenistice, succesorul lui Alexandru Macedon, a gândit să pornească cu armată mare şi puternică la război împotriva lui Dromihete.

După lupte crâncene în care mulţi oşteni din ambele tabere şi-au pierdut vieţile, armata invadatoare a fost înfrântă, iar fiul regelui, Agatocle, a fost luat prizonier.

Ar fi trebuit să fie de învăţătură celor care tânjeau după bunurile altora că e mare nechibzuinţă să pornească aşa lupte nedrepte, care nici lor nu le-ar fi convenit. Dar ar fi fost necesară înţelepciunea proverbială – ce ţie nu îţi place, altuia nu-i face!

Şi, mai mult, cei atacaţi luptau pentru glia străbună, pentru vatra satelor lor şi pentru pământul pe care îl aveau de la strămoşi şi faţă de care aveau datoria să îl lase moştenire pruncilor lor, aşa cum fiecare putea face cu locul lui de baştină.

Şi o mare învăţătură care le lipsea râvnitorilor la bunurile altora era că fiecare zonă oferea locuitorilor lecţiile acelui pământ, cu daruri şi lipsuri, cu bucurii şi tristeţi, dar din care era de învăţat.

Dacii, păstrătorii Marilor Daruri ale Divinităţii, aveau de traversat lăcomia şi invidia celor puţini la suflet. Şi de înţeles cum să se poarte cu aceştia.

Dromihete, înţeleptul rege dac, consideră că e un pas important să schimbe obiceiurile războiului şi să îşi arate mărinimia, cruţând viaţa lui Agatocle şi trimiţîndu-l înapoi cu daruri şi gânduri de pace.

Doar că gestul lui putea fi înţeles cum se cuvine doar de cineva care gândea ca el şi care avea sufletul întreg.

Drept urmare, Lisimah şi Agatocle au adunat o nouă armată şi au traversat Dunărea, să cotropească Dacia.

De data aceasta, folosind înţelepciunea strategică, Dromihete, bun cunoscător al meleagurilor regatului său, a trimis un general de-al său, care să pară trădător şi să îndrume armata lui Lisimah în Bărăganul de azi, unde nu era apă şi armata se desfăşura în câmp deschis.

Strategie care a reuşit, pentru că cei obişnuiţi cu jaful şi trădarea, cred că şi ceilalţi gândesc şi procedează la fel ca ei.

Istovită de marşul forţat şi lipsită de apă şi hrană, armata lui Lisimah a fost mult mai uşor înfrântă, dar, de data aceasta au fost luaţi prizonieri şi Agatocle şi însuşi Lisimah, pe principiul că – dacă nu au înţeles prima lecţie dată de daci, când a fost luat prizonier doar fiul regelui, aveau nevoie în mod sigur de una mai dură: aşa că au fost luaţi prizonieri ambii.

Exemplu de înţelepciune, Dromihete le-a dat una dintre cele mai strălucitoare lecţii de înţelepciune invadatorilor: a dat o masă în favoarea regelui şi generalilor săi, lăsându-i liberi şi dându-le hrană îmbelşugată, din vase şi potire de aur şi argint, în timp ce nobililor daci, în frunte cu el, regele, masa le-a fost servită în vase de lemn şi de corn.

Mare mirare pentru prizonieri.

Dar învăţătura dată de Dromihete era peste aşteptările oricui: dacii aveau aur şi argint, dar puteau mânca din vase de lemn sau corn, căci valoarea lor nu în aur şi argint stătea, ci în suflet şi în cuget.

Deşi străinii îi considerau barbari, că nu se aliniau la obiceiurile vremii, dacii erau profunzi şi înţelepţi. Şi îşi cunoşteau valoarea!

Cunoşteau adevăratele valori!

Şi, înfrăţiţi cu lupii, nu intrau în arena circului lumii, ci rămâneau, cu demnitate, în vatra înţelepciunii strămoşeşti!

 

Cu mult drag,

   Flori Mateescu