Despre un tovarăş pentru toate drumurile tale

Îmi place să sesizez corespondenţele. Să surprind tiparul pe care îl avem de şlefuit, scriindu-ne fiecare povestea personală din viaţa asta. De data asta. Tiparul poate fi calea sau abaterea; e acelaşi de dimineaţă până la următorul răsărit şi ne însoţeşte chemându-ne permanent să-l cizelăm de la cele mai banale acţiuni până la momentele de maximă concentrare.
Cu tiparul din dotare am abordat această drumeţie. Prin urmare, înainte să mă văd pe scaunul de lângă şofer, am avut destui pitici proprii de reconciliat. Îmi doream să văd în sfârşit toate locurile astea auzite, să duc zilele promise de nomad prin România, îmi planificasem ordonată din ianuarie concediul pentru august, toate de-alde materialităţi le pusesem la punct din timp şi iată-mă cu câteva săptămâni înainte de plecare simţind că ţara asta mă primeşte să o trec doar după ce mă testează dacă ştiu, frate, să o las moale cu controlul! Aşa că întâi habar n-am mai avut dacă o să mai ajung în tabără şi-abia apoi toate s-au aranjat întocmai.
Mai departe, la drum tot cu tiparul din dotare am plecat şi el a necesitat permanent oblojiri, probe, conştientizări. Tot el mi-a dat note de trecere şi de repetenţie, dar bag de seamă privind un pic retrospectiv că ne-am împrietenit pe drumul ăsta şi acum ştiu mai bine să îmi găsesc calea, adică mereu respectându-mi tiparul, programul actual, firea mea, acest instrument pe care îl am la dispoziţie pentru a-mi aminti în varianta prezentă cum e să fii deja deplin.

Lasă un răspuns