Despre un om

Doamne, binecuvântează ieşirile noastre!, scrie pe o poartă maramureşeană. Am prins în zbor cuvintele şlefuite în lemn şi-un timp m-au urmărit pentru că aveau ele rostul lor cu mine. Cuvintele se vor şlefuite prin inimi, altfel fac doar zgomot. Mă nedumirea cum mă ducea gândul în ambele sensuri în aceeaşi măsură: ieşirile noastre sunt în şi din viaţă.

         La urma urmei nu e un secret pentru urechi: fiecare dintre noi a auzit într-o formă sau alta, încă de copil, vreun echivalent al lui Suntem scântei divine. Dar în povestea pe care o scurgem între ieşirile vieţii, între în şi din, măsura izbânzii e cât de bine aude sufletul secretul ăsta.
         Cumva, treaba mea e să-i croşetez sufletului urechi mari şi destupate. Asta în timp ce pe scenă pianul nu oboseşte niciodată. Mă cheamă cu muzici fabuloase să îmi revendic locul din primul rând la concert. Sau la clape.
         Aşa că nu mai aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie… pentru că veacul ăla a venit, este acum, când sufletului meu i-au crescut urechi numa’ bune de auzit pianul… Melodia e magnifică şi-mi spune că nu există moarte, există doar transformare.
          Buuun…După acest quot erat demonstrandum, i-a venit rândul, printre toate cuvintele pe care le-am produs vreodată, de-a pururi surprinzătorului meu bunic – taraaaam! – tataia Toader!
         Momentan ieşit din viaţă, am vaga bănuială că tataia Toader se cam plictisise pe-acolo, sus, de seriozitatea mea şi pe la Putna s-a apucat să îmi trimită vitamine pentru dezmorţit râsul.
         Odată, la o ceartă oarecare, i s-a aruncat în faţă – în loc de “Cine te crezi?” – un “Cine eşti tu?”  Şi a tunat tataia Toader: “Un om!”  Pe omul ăsta eu nu l-am înţeles mult timp. Pe când era pe-aici în carne şi oase l-am ocolit adesea; era prea plin de el, prea sucit, prea şef. Şi multe alte prea-uri îi găseam, din lene aş spune acum fiindcă doar lenea ne împinge să ne facem mici şi să ne eschivăm de la munca de a citi mesajele din spatele războaielor noastre. Mi-era deci incomod să văd că tot ce îmi tuna şi mie hotărât tataia Toader când îi săream ţandăra cu ale mele venea de la un suflet care-şi ducea luptele lui către un suflet – al meu – care avea nevoie să înveţe să stea drept.
          De altfel, îl ocoleam, dar mă şi fascina. Tuna – asta-i era o latură. Ailaltă era plină de duh, vedea departe şi a lăsat o grămadă de snoave pentru care l-om pomeni, după pricepere, noi, norocoşii că l-am cunoscut.
          De la Putna m-a cules cu braţe categorice tataia Toader, cocoţat acum atât de sus încât nu-i mai aud tunând decât râsul. S-a insinuat în grupul nostru călător prin România cu un păhărel de pălincă – ţuica e parte din piesa în care a fost pe Pamânt personajul Toader, bunicul meu – şi ne-a dezmorţit seriozităţile în exces cu poveştile vieţii lui, pe care, în semn de împăcare pentru capriciile vechi dintre noi, mi le-a servit spre amintire.
          Erau la Putna cei mai frumoşi cai şi-aşa au fost şi toţi caii lui Toader Turcu, “pozele” lui, cum le zicea. I-am transmis din colţul ăla de Românie (ulterior şi de pe restul hărţii) un sincer “Hai noroc!” .  “Dumnezeu să-l ierte!” sună prea sobru pentru un asemenea actor bun, iar viaţa lui a fost o piesă atât de aplaudată, încât nu-i risc prea mare de neiertare din partea cuiva omnibun şi omnicorect ca Dumnezeu.

Căci El i-a binecuvântat ieşirile… Să-i spunem “El”, din complezenţă pentru teoriile trecute. Mie pianul ăla îmi cântă că nu folosim pronumele la persoana corectă. Poate încă nu-i un echivalent în graiul de oameni pentru gramatica lui Dumnezeu. Dar când îl vom aduce în graiul sufletelor noastre vom şti cu toţii ca la carte cum se declină când vorbim despre “El”.

autor: Cristiana Tănase