Comuna Primitivă şi Omul Preistoric

…să pornim cu analiza încă din vremurile de început, de la omul primitiv.

Ar fi, practic, o întoarcere spre momentele zero ale formării gândirii. De acolo se poate vedea şi de ce gândirea a pornit spre un anumit traseu şi nu pe altul.

Ce anume ar fi putut genera cursul gândirii?

Plecând de la un moment zero al gândirii, şi cu presupoziţia absenţei unor forţe exterioare de influenţă şi control, cel mai posibil este că modalitatea de gândire a omului primitiv a fost influenţată de factorii exteriori, de mediu, procesaţi conform propriilor dotări mentale, dar şi aptitudinilor fizice.

Vom urmări puţin acest traseu, ca să înţelegem mai bine cauzalitatea conceptuală, acţională, comportamentală, cât şi modalitatea ei de transmitere.

Aşa cum cunoaştem cu toţii din studiile de preistorie şi apoi de istorie, omul nu a fost dintotdeauna aşa cum îl cunoaştem noi azi.

În perioada cunoscută de noi ca şi „Comuna primitivă”, în care trăia omul preistoric, condiţiile şi stilul de viaţă difereau foarte mult faţă de cele din prezent, la fel şi omul preistoric, de cel actual.

Analizând primele forme ale existenţei umane, tragem cu uşurinţă concluzia că erau mult mai apropiaţi de stilul de viaţă al animalelor, decât de un stil de viaţă uman, aşa cum îl înţelegem noi astăzi.

Condiţionările în baza cărora trăiau erau strict instinctele de supravieţuire, apărare, reproducere şi de vânătoare, pescuit, cules de rădăcini şi fructe, ce asigura necesarul de alimentare/metabolizare/excreţie. Exact aceleaşi coordonate existenţiale erau şi la animale, la care tot acestea persistă şi în zilele noastre.

Dat fiind acest model de existenţă, integrat într-o natură adeseori ostilă, în care se impunea legea junglei, a celui mai tare, acela fiind cel care supravieţuia, şi instinctele omului primitiv funcţionau tot în această direcţie. Este foarte clar că aveau nevoie de agresivitate, forţă fizică brută, violenţă adesea, pentru a reuşi în lupta cu natura şi agresorii naturali, dar şi că au trăit foarte puternic şi sentimentele de teamă, până la spaima paralizantă, cât şi durerile fizice cauzate de atacurile animalelor de pradă sau alţi factori agresori.

Până aici, diferenţierile faţă de viaţa animalelor nu erau foarte mari.

Problema ivită în existenţa omului primitiv, era de construcţie fizică.

Avea corpul păros, dar nu îmblănit, ca al celorlalte animale, ca să-l ferească de frig.

Nu avea copite, nu avea gheare, nu avea coarne, nici pielea atât de groasă ca să nu poată fi sfâşiată cu uşurinţă de agresori, nu avea ţepi, nici vreo statură impunătoare, nici vreo viteză prea mare la fugă, să scape prin fugă de soarta de a fi vânat.

Ce-i rămânea?

În aceste condiţii, trebuia să găsească alte căi de a-şi folosi abilităţile din dotare, pentru a supravieţui.

Este evidentă o întrebare care se reliefează aici.

Dacă omul s-ar fi tras din maimuţă, cu care, într-adevăr, semăna din multe puncte de vedere, de ce nu s-au transformat toate maimuţele în oameni?

Dacă ar fi să luăm în considerare o existenţă evolutivă, în care fiecare specie evoluează de la o formă primară spre formele cele mai avansate, transformându-se în altă specie, atunci când ajung un nivel maximal al evoluţiei, logic ar fi ca formele anterioare să nu mai existe.

Dar, de fapt, lucrurile nu stau chiar aşa.

Existenţa este într-adevăr o scenă a acumulărilor de experienţă, care conduc inexorabil spre evoluţie.

De asemenea, pentru fiecare nivel al existenţei, există un dat firesc de manifestare. Cel mai plastic am ilustra aceasta evidenţiind extremele cunoscute de noi, adică omul actual versus omul primitiv. Este vorba de reprezentanţi ai aceleiaşi specii, dar pe trepte diferite de evoluţie. Este greu de presupus că omul primitiv s-ar descurca în mediul hipertehnologizat al societăţii prezentului, dar şi greu de crezut că omul de birou al zilelor noastre ar reuşi să supravieţuiască în condiţiile junglei primitive.

Atenţie, comparăm două tipologii umane, doi oameni!

Diferenţierile fizice dintre ei nu sunt prăpăstioase, nu sunt cele care să facă o diferenţă atât de mare între condiţiile lor de trai.

Şi totuşi, omul, ca specie distinctă, a apărut de undeva. Dar a apărut în forma sa umană, de OM.

Dacă ar fi apărut ca rod al evoluţiei din maimuţă, se presupune că ar trebui să existe faze intermediare la maimuţe, care, folosindu-şi nivelul de inteligenţă mai ridicat decât al altor specii animale, au reuşit să-şi dezvolte creativitatea şi să-şi însuşească un alt stil de viaţă, comparativ cu al celorlalte animale. Faptul că maimuţele habitau preponderent în copaci, ca metodă de apărare, este adevărat, le scutea de necesitatea de a avea colţi, gheare, copite, ţepi, venin, forţă fizică foarte mare, ori viteză foarte mare la fugă.

Ele se deplasau cu uşurinţă prin copaci şi se hrăneau cu fructe, nu cu carne. Ele au nişte trăsături interesante, dar nu neapărat specific umane.

În acest caz, revenind la omul primitiv, putem considera că ceea ce l-a împins pe el spre o creativitate instinctuală, datorită căreia să caute şi să găsească mijloace valabile de supravieţuire, a fost nevoia de a se salva, de a supravieţui. El trebuia să găsească variante de a pescui, de a vâna, de a avea mai multe legume şi fructe…

Şi totuşi, de ce el a pornit pe acest traseu şi celelalte specii de vieţuitoare nu au făcut-o şi nu o fac nici astăzi?

Cred că trebuie punctat faptul că diferenţa majoră dintre om şi animale este tocmai capacitatea evolutivă a omului, manifestată în creaţionism, în folosirea intelectului pentru dezvoltarea cunoaşterii, nu doar de asimilare a informaţiilor de la părinţi, stocarea lor fidelă şi transmiterea lor mai departe, generaţiilor următoare, exact în aceeaşi formulă, aşa cum se întâmplă în lumea animală.

 

CARTEA TRECERII – Hipnoza, o cale de autocunoaştere

autor: Florentina Mateescu