Concepțiile noastre

Unul dintre aspectele cele mai importante pe care vreau să îl pun în discuție, este legat de concepțiile noastre.

Așa cum am menționat, în concepția generală, cancerul este văzut ca o sentință la moarte.

Pentru că are renumele de boală terminală.

Dar, din practica mea, am văzut două aspecte diferite: urmând același protocol clinic, unii pacienți supraviețuiesc, iar alții nu.

În ședințele de psihoterapie, cei care supraviețuiesc sunt cei care au înțeles că ei sunt cei care se vindecă și că nu locuiește nimeni altcineva în corpul lor și ceilalți pot doar să susțină, indiferent că este vorba despre familie, prieteni, corp terapeutic!

Acești oameni și-au schimbat concepția, foarte larg răspândită până acum – și care încă se vede peste tot pe glob - , că altcineva este vinovat de tot ceea ce li se întâmplă.

Ei încep să înțeleagă că au venit aici ca să se experimenteze pe ei înșiși, să se cunoască și să evolueze la o formă mai bună. Și atunci, ei sunt cei responsabili de viața lor!

Deci au un cuvânt de spus, mai ales daca se pune problema să aleagă între viață și moarte!

Al doilea grup, al celor care nu supraviețuiesc, în marea lor majoritate au un comportament victimal, așteptând ajutorul exclusiv din exterior, fără să încerce să facă ei înșiși ceva sau să creadă în puterea lor interioară, care îi poate ajuta în vindecare.

Dacă punem acum întrebarea: ”Și totuși, de ce apare cancerul?”

Puteam să întrebăm și de ce au fost epidemii de ciumă și holeră?

Dar Inchiziție?

Eu consider că erau cele mai necesare forme de manifestare ale umanității, pentru a parcurge etapa de dezvoltare când s-au manifestat acestea.

Si, deci, de ce apare cancerul?

Cred că, un răspuns firesc ar fi că, la nivel social, avem nevoie de ceva care să ne pară atât de rău, încât să căutăm căile de a-l combate…

Eu aș considera, mai degrabă, că o astfel de incidență a cancerului ne forțează să îl cunoaștem, să vedem cum apare și cum funcționează și cum poate fi vindecat, chiar prevenit și eradicat!

În esență, efectul este să găsim calea spre noi înșine, spre forța noastră interioară, spre dreptul nostru la decizie, la alegere…

…renunțând la comportamentul social de până acum, când eram obișnuiți să învinuim mereu pe cineva pentru tot ceea ce se întâmpla – președintele, partidul, securitatea, familia, vecinii, străinii… întotdeauna se găsea cineva pe care să se dea vina, mai puțin însă ne asumam noi evenimentele din viața noastră…

Dimpotrivă, consideram că noi nu avem valoare, că nu contăm, că nu avem nici o importanță… nici la vot, nici în viață!

Se pare că este timpul să începem să ne reconfigurăm concepțiile legate de boală.

Să începem să ne dăm voie să fim sănătoși, să adoptăm un alt mod de viață, să gândim pozitiv, să ne comportăm altfel, să ne iubim pe noi înșine și pe ceilalți, să ne respectăm, să respectăm natura și viața și astfel să punem semințele unei vieți frumoase, în armonie cu noi înșine și cu natura, cu viața și cu Dumnezeu.

Și să îl înțelegem atât de bine, încât să nu mai fie necesar!!!

Și totuși, ce este cancerul?

În opinia dr-ului Hamer, el este o fază de vindecare.

De altfel, el propune o răsturnare a vechilor concepții despre boală, arătând că totul se petrece pentru vindecarea persoanei, nu pentru starea ei negativă.

Se spune din vechime că ”Nu există boli, ci doar bolnavi!”

De altfel, el arată foarte clar legătura dintre tipul de emoție și localizarea ei pe cortex și zona afectată de cancer!

A realizat un dicționar complet al cancerului, în urma unei munci titanice, de ani de zile și zeci de mii de cazuri studiate.

Un aspect pe care doresc să îl evidențiez, conform comcepției Dr-ului Hamer, cancerul genital are legătură cu maternitatea sau cu sexul opus.

Din graficele anterioare, femeile au incidența și mortalitatea cea mai mare la aceste tipuri de cancer.

Traversând o perioadă socială marcată de finalul unui război mondial devastator, de lipsurile de după război, de decretul din 1968, care interzicea avorturile… de perioada pe care o traversăm acum… această incidență , respectiv mortalitate feminină, indică foarte clar traumele mamei și ale femeii, care nu și-a trăit feminitatea așa cum i-ar fi fost bine.

De altfel, și în acest sector este o flagrantă lipsă de educație…

În ceea ce îi privește pe bărbați, pe primul loc se află cancerul pulmonar.

Am putea interpreta, conform concluziilor Noii Medicini Germanice, că au o frică mai ridicată de moarte…

De ce acum? De ce nu era așa în perioadele când plecau mereu la război? Și riscul de moarte era mult mai mare?

Și oricum, longevitatea era mult mai mică…

Poate avea legătură cu tendințele de efeminare ale bărbaților, care nu își mai găsesc locul firesc în acest tablou, în care femeia emancipată poate face cam tot ceea ce făcea bărbatul și reprezenta atributele masculine?!

Acum, când și femeia are școală, serviciu, carieră, bani, conduce mașina, întreține casa, crește copiii… adică își păstrează multe sau toate vechile atribuții (variază, de la caz la caz), dar a preluat și atribuții masculine… și mai face și copii prin fertilizare în vitro…

Unde mai e rolul bărbatului?

Poate fi, la nivel inconștient o pierdere a rolului, asimilată ca o moarte socială… de care se teme… și organismul masculin exprimă această situație dezvoltând cancerul pulmonar…

Interpretând aceste rezultate statistice, putem creiona o frescă a societății, cu problemele existențiale care îi frământă pe membrii ei, cu oscilațiile sociale, economice, politice… care imprimă anumite caracteristici de viață.

Și, pentru că nu sunt cele mai bune, căci încă suntem în căutarea unui model societal adaptat binelui majoritar, apar semnale de alarmă sub diferite forme, cancerul fiind unul dintre cele mai răspândite, mai ales că are și renumele de terminal, câștigat atât de dramatic, din moartea atât de multor oameni.

Concepția despre cancer

Încă un aspect pe care aș dori să îl pun în discuție, este legat de concepția generală despre cancer, că este o boală terminală.

Majoritatea persoanelor diagnosticate cu cancer trăiesc într-un fel senzația condamnării la moarte… și încă, trecând prin dureri cumplite înainte…

Toamna trecută, o doamnă cu niște probleme în relația maritală, care îi creau o stare depresivă, a început terapia. Imediat după sărbătorile de iarnă, a fost diagnosticată cu cancer la sânul stâng. Prima reacție a fost de revoltă.

Acum, când a început procesul de schimbare, când vede și înțelege altfel lucrurile și relația ei s-a îmbunătățit, nu se mai poate bucura de nimic, că ”i-a dat Dumnezeu cancer și o să moară!”

Aceste lucruri le-am aflat la telefon, înainte de a începe să lucrez, după sărbători. I-am spus că, dacă Dumnezeu chiar vroia să o ia, o lua și gata, că sunt multe variante, nu se mai punea problema unei boli, care îi prelungește timpul de conștientizare a unor aspecte importante din viață și din comportamentul, gândirea și ceea ce o reprezintă pe ea…

Mi-a spus că și prietena ei cea mai bună i-a spus la fel…

Și i-a dat de gândit.

După două zile de reflexie, a ajuns la convingerea fermă că ”De cancer nu se mai moare!!!” așa că va merge să facă operația, să urmeze tratamentul și să își vadă de viață în cel mai fericit mod!

A fost la mine, la un moment dat, un bărbat care făcuse cancer în urma unui șoc emoțional.

Fiica lui, care se pregătea pentru admitere la facultate, a făcut o criză de epilepsie. La anunțat soția, care s-a speriat foarte tare și nu știa ce să facă. Șocul cel mai mare pentru el a fost că era blocat în trafic, într-un ambuteiaj creat datorită mormanelor de zăpadă de pe drum și nimeni nu se mai putea mișca din loc.

A trăit furie, frustrare, neputința de a-și ajuta copilul într-o astfel de situație, când el trebuia să fie acolo să o ajute pe fiica lui. După ce problemele fiicei s-au ameliorat, el a făcut cancer…

Tocmai citisem câe ceva despre medicina germanică și știam că, în spatele cancerului, este un șoc emoțional.

L-am găsit împreună și am povestit până a reușit să conștientizeze procesul și să se descarce de tensiunea negativă.

Puterea vindecatoare a gandului

Toate aceste exemple arată că există o legătură clară între gândurile noastre și starea de sănătate. Și chiar de viață sau de moarte.

Medicina germanică ne oferă un material amplu și foarte documentat despre ceea ce se produce în organism și cauzele care produc schimbările din interior.

De curând am citit o carte ”Medicina cu susul în jos!, scrisă de Giorgio Mambretti și Jean Seraphin, care explică foarte simplist, pe înțelesul oricui, studiile făcute de doctorul Hamer despre cancer, apariția și vindecarea lui.

Probabil că ar fi bine să se producă o informare mai amplă și susținută în această direcție, pentru că, mai mulți psihoterapeuți, care să susțină persoanele aflate în aceste situații critice, înseamnă mult mai mult ajutor pentru vindecare.

Evident, consider că este necesară orientarea terapiei clinice și spre discuția cu pacientul și înțelegerea problematicii unice cu care se confruntă. Efectele clinice ar fi mult îmbunătățite!

Este de importanță majoră ca fiecare persoană afectată de cancer sau aflată în preajma altei persoane afectate, să aibă acces la informații despre ce înseamnă și cum funcționează cancerul la nivel psihic, pentru că astfel, cei care se decid pentru eliberarea din această stare, chiar se vindecă!!!

Anul trecut, în toamnă, o bună prietenă, profesor universitar, a fost diagnosticată cu cancer la ganglionii limfatici tiroidieni.

Foarte rapid, a urmat o intervenție chirurgicală, în care i-a fost extirpat întregul lanț ganglionar din stânga tiroidei, ca și o parte din tiroidă. A rămas cu hemipareză facială.

Am început terapia prin scris, căci nu mai putea vorbi, decât hârâit și cu mari eforturi.

Am conceput împreună câteva propoziții pe care să și-i le repete mereu, cu toată convingerea, în sensul că ”este sănătoasă, pe toate structurile, în totalitate, acum și pentru totdeauna!”, ca să evităm și buclele informaționale care ar fi putut produce recidiva mai târziu.

Revenirea era evidentă. Și era doar opera eforturilor ei susținute, a repetării mantrelor de vindecare și a rostirii de rugăciuni, a atitudinii sustenabile a preotului ei duhovnic, care chiar a susținut-o enorm.

Nu se putea deplasa că a fost necesară o ședință de radioterapie și avea indicații să nu iasă din mediul ei, pentru că iradia în jur.

La control, a întrebat medicul ORL, la care fusese, când va putea să își reia orele la facultate; răspunsul a fost ”Nici nu se pune problema! Să vedem dacă veți mai trăi, doamnă profesor!”

Deja putea vorbi mai inteligibil și m-a sunat. Am sugestionat-o pozitiv și am rugat-o să continue să lucreze cu ea însăși.

La șase luni de la operație, a urmat un control riguros, pentru a stabili dacă mai este nevoie de o ședință de radioterapie. Medicul care îi dădea tratamentul era foarte sceptic, cu atât mai sceptic cu cât ea era mai convinsă și susținea că este vindecată.

Analizele i-au ieșit perfecte. Nu mai avea nici urmă de cancer. Dispăruseră inclusiv metastazele pulmonare…

Ceea ce a vindecat-o rapid și profund, a fost credința ei fermă în vindecare!

După aceea și-a reluat activitatea la catedră…

Mai mare decât frica de moarte este iminența morții

Spuneam în paginile anterioare de o doamnă, care a rămas blocată pe ideea că va muri, încă de când a aflat diagnosticul și se vedea pe fața ei cum trăiește starea. Orice i-au spus ceilalți nu a avut efect. Era convinsă că va muri.

Singurul lucru pe care am simțit să i-l spun, a fost că varianta chimioterapeutică, spre care se îndrepta ca hipnotizată, omoară.

Mă refeream la distrugerea inclusiv a unor zone neafectate direct, căci, pe lângă celulele atipice, mor și multe celule sănătoase. Dar nu am specificat.

A făcut chimioterapie, stând mult internată în spital.

Primea de la toată lumea sfaturi, recomandări alimentare, cărți de gândire pozitivă, sugestii de meditație… citea mult, aplica schimbarea de regim alimentar… dar fără convingere…

Însă singurul lucru pe care l-a făcut cu îndârjire și despre care mi-a spus după vindecare, la fiecare ședință de chimioterapie se ruga într-una să nu moară… apoi a schimbat în rugăciunea să trăiască.

Mai mare decât frica de moarte nu putea fi decât frica de iminența morții – moartea însăși…

Discutând după vindecare, a înțeles puterea cuvântului și a gândului – se tot gândise înainte că va face cancer la sânul drept – și a făcut.

Apoi s-a rugat să nu moară,… și, mai târziu, să trăiască și aceasta s-a întâmplat.

Din vieți, adunate ....

Tot în această gamă de exemple sunt și diferite relatări ale doctoriței oncolog cu care colaborez, care face și terapie prin cuvânt, cum spune ea, cu pacienții ei.

Îi lăsa să povestească despre ei, despre viața lor, despre momentul în care a survenit boala… ce gândesc… și mi-a spus cum se programau cu toată convingerea, în mod intuitiv:

”Nu pot să mor acum, d-na doctor, că la toamnă trebuie să îmi mărit fata!”; sau:

Doamnă, abia am primit un proiect foarte important, e musai să îl termin! Nu îmi permit să mor!”…și multe astfel de variante, din realitatea fiecăruia.

Efectul însă, era remisia cancerului.

Din nefericire, acolo unde se considera necesară doar o amânare, aceasta se și producea. Iar după finalizarea scopurilor, recidiva cancerul. Adesea într-o formă mai agresivă și care îl răpunea rapid pe cel în cauză.

Am întâlnit și eu astfel de situații: o doamnă divorțată și cu un copil, a făcut cancer. Fiica ei avea 10 ani.

Doamna s-a rugat la Dumnezeu să o mai lase până va face fiica ei 18 ani, ”să fie pe picioarele ei!”.

Și recidiva, mult mai dureroasă și agresivă s-a produs așa cum a cerut – în ziua în care fiica ei a împlinit 18 ani, ea a fost diagnosticată cu cancer osos…

Am mai auzit destul de frecvent expresii similare, pe care le-am corectat și am insistat ca persoanele în cauză să își construiască și repete frecvent în gând, varianta opusă celei folosite în cererea de amânare a morții, nu de vindecare

O realitate dura ...

Am avut și situații când persoana cu cancer venea la terapie între ședințele de chimio.

Unul dintre cazuri este dintre cele amintite anterior, o doamnă cu cancer la sânul drept. În urma chimioterapiei, începuse să îi cadă părul. Era afectată.

Aveam să discut mai târziu cu doctorița oncolog și să îmi spună că multe persoane conștientizează situația când văd ceva fizic schimbat la ei – iar căderea părului șochează pe majoritatea, induce stări depresive.

Sugestia la care m-am gândit a fost să se tundă foarte scurt.

Ea a mers mai departe: s-a tuns ”0”.

Iar când a întrebat-o persoana de la coafor de ce se tunde așa, răspunsul ei spontan a fost: ”Pentru că plec în armată!”

În mintea ei, se pregătea pentru o luptă; una pe care ea o controla.

Evoluția i-a fost foarte bună! Toți vedeau un om schimbat în bine, cu mult mai multă putere și încredere în sine.

Toate gândurile noastre sunt RUGĂCIUNI – Poveste despre videcare rapidă

Prentice Mulford afirma cu un secol și ceva în urmă că ”toate gândurile noastre sunt rugăciuni”. Și ni se împlinesc toate rugăciunile.

Printre primele lucruri aflate în practica terapeutică a fost că pacientul este cel care se vindecă, nu îl vindecă terapeutul, doctorul, nimeni.

Au fost și persoane care așteptau ca doctorul, apoi terapeutul să le vindece, cu toate că eu le spuneam că eu doar pot să le îndrum, să le susțin, dar ca vindecarea vine din interior.

S-a întâmplat și să discutăm despre moarte foarte deschis și să își schimbe părerea, să se elibereze de frica de moarte, să își spună mereu formulele de susținere a gândurilor pozitive.

În același timip, au început să accepte moartea ca pe un dat firesc, pentru care își făceau pregătirile de dinainte, luându-și rămas bun de la cei dragi și rezolvând ceea ce aveau de rezolvat.

Apoi, prin 2008, s-a petrecut cea mai rapidă vindecare,într-un caz de leucemie – într-o discuție de o oră.

Mirela B. venise cu un aspect de om de lut, cu aspectul feței deja ca de pământ scorojit. Femeie de 34 de ani, mama unei fetițe de cinci ani. Își știa diagnosticul. Mai mult, în același timp și soacra ei avea tot cancer.

Am hotărât să stăm puțin mai mult de vorbă. Vroiam să îi explic cum vedeam eu că funcționează cancerul, de ce apare, că are un rol, nu e întâmplător, ci este o reacție a organismului nostru.

O reacție care îi dăduse posibilitatea să se întoarcă la ea însăși, să se cunoască, să stea de vorbă cu ea însăși, să își evalueze gândurile, trăirile și ce avea de învățat din ele. Și de dat mai departe fiicei ei, când va crește.

Pe măsură ce vorbeam, pe fața Mirelei, care era deschisă și înțelegea din suflet ceea ce îi spuneam, se schimba culoarea.

A plecat cu soarele pe față, cu spatele drept, nu cocoșat, ca la venire, cu pasul elastic, nu târșit. Celor de acasă nu le venea să creadă cum arată, când s-a întors.

A doua zi urma să facă analize, să se vadă cum stă cu celulele atipice.

Dar se vindecase de cancer! Nici una dintre analize nu a mai indicat vreo urmă de cancer!

Din nefericire, având imunitatea scăzută, după vreo două săptămâni a făcut o viroză, pentru care s-a internat. I s-au administrat doze puternice de antibiotice.

La un moment dat, simțea că se sufocă, avea nevoie de oxigen, însă nu era decât un tub in spital si acela era la un pacient care murea dacă era decuplat. Așa că, Mirela s-a vindecat de cancer și a murit de viroză… de lipsă de oxigen…

Mai târziu aveam să înțeleg procesul inflamatoriu de vindecare pe calea virozei, când am făcut cunoștință cu noua medicină germanică, a dr-lui Hamer.

Și că Mirela a murit din cauza antibioticelor care blocau procesul de vindecare declanșat de organism.

După situația cu Mirela, am început să aprofundez căile de psihoterapie în cazurile de afecțiuni oncologice. De fapt, am început să studiez cum se poate vindeca cancerul.

Terapia cancerului prin cuvânt – primul caz vindecat

terapie cancer

Mă voi duce la cazurile de oncopatologie de început, din practica mea terapeutică.

Nu au fost prea multe la început.

Oamenii nu erau foarte deschiși către psihoterapie, meditații, relaxări, eliberări emoționale, în anii de început ai practicii mele.

Deși exista psihoterapia, mulți încă se fereau de psiholog, considerând că acolo ajung doar ”nebunii”… ceea ce indică o lipsă de educație în domeniu, ca și o neînțelegere a diferenței dintre psihoterapeut și psihiatru.

Mai mult, încă se folosea termenul popular pentru cei cu boli mintale. Și întotdeauna, cel care ar fi avut nevoie de ajutor, era, desigur, altcineva.

Oamenii se gândesc cel mai adesea că lor nu li se poate întâmpla ceea ce este rău, ceea ce ei cotează ca fiind rău.

La început, persoanele care veneau, considerau că peste ele a căzut năpasta. Și că terapeutul este cel care produce vindecarea.

Pentru că se făcea transferul de la doctor, care nu dădea șanse de supraviețuire decât foarte mici sau deloc.

Prea puține persoane credeau că se pot vindeca de cancer. Majoritatea trăiau diagnosticul ca pe un stigmat.

Și o fac și acum. Cu gândul la moarte.

Și cu o speranță, destrămată de frica de moarte, că poate mai pot să își prelungească puțin viața… sau poate face cineva o minune – Dumnezeu sau vreun doctor.

Primul caz vindecat, a fost un cancer de piele, la o d-ră din Târgoviste, care se pregătea pentru admitere la facultate și care era ferm convinsă că se vindecă. Nici nu își știa diagnosticul, mama hotărâse să nu i-l spună.

Pentru mine fusese chiar prima persoană cu cancer, căreia îi făcusem terapie.

Tinerețea, forța organismului, convingerea în vindecare, nealterată de cunoașterea diagnosticului, cum am avut situațiile ulterioare, au făcut ceea ce părinții credeau a fi minune – vindecarea.

M-a mai vizitat în anii de facultate și îmi mai trimitea mesaje de sărbători. Era bine, sănătoasă.

Era opera ei și meritul de a fi fermă în convingerea ei în vindecare. Aceasta i-a mobilizat organismul, creierul și psihicul să lucreze pentru vindecare.

[Psihooncologie] Discuție despre un diagnostic dureros – cancerul

Există întrebări fundamentale care au frământat gândurile celor mai luminați gânditori ai umanității și care au primit răspunsuri funcție de nivelul de înțelegere și percepere a realității… sau încă nu au primit răspunsuri, ci încă le așteaptă…

Ce este viața?

Ce este moartea?

De ce trăim?

De ce murim?

Ele sunt doar o parte din cele ce se zbat în încercarea de a afla răspunsuri…

Pentru ele, fiecare dintre noi ne dăm răspunsurile pe care le simțim că ne definesc, în momentul în care concepem răspunsul. Cei care se întreabă.

Căci nu o fac toți. Sau nu o fac cu dorința de a afla ceva mai mult decât spune lumea. Iar zilele trec, înlănțuite în firescul lor, animate de un carusel care uită să se mai oprească.

Doar, câteodată, o stare de bine e cea care determină coborârea din carusel și vizita la doctor.

Și, pentru chiar foarte mulți, această vizită ia o întorsătură dramatică – aflarea unui diagnostic considerat crâncen, de boală terminală – o formă de cancer.

Și încep întrebările. Cel mai adesea un dialog cu Dumnezeu, care ar fi vinovat, ca a hotărât aceasta: ”De ce, Doamne?”, ”De ce eu?”, ”De ce acum, când puteam să mai trăiesc și eu niște ani?”, ”Doamne, dar n-am făcut rău la nimeni!”, ”De ce îmi dai mie, boala asta?”

Sau: ”O să mor, domnule doctor?”

”Mi-e frică de moarte!”, ”Nu vreau să mor!”, ”Vreau să trăiesc!”, ”Nu se poate să mor acum!”, ”Mai am atâtea de făcut!”…

Pe același ton, în aceeași gamă, se succed întrebări și rugăminți, spaime și șoc, durere și plânset, o teamă paralizantă, care păstrează omul blocat în repetarea acelorași vorbe și gânduri și trăiri... Oameni care își cer dreptul la viață. Și dorința de a trăi. Și care exprimă o frică viscerală de moarte.

Contacte determinante pentru mine

În urmă cu aproape trei ani, m-a sunat o cunoștință, într-un amurg târziu de iarnă.

În acea dimineață fusese diagnosticată cu cancer la sân, la sânul drept.

Avea vocea sacadată și răgușită de plâns și vorbe rostite litanic întreaga zi, cu durere.

Mă întreba într-una dacă o să moară. Îmi spunea că îi este frică de moarte. Că nu vrea să moară. Ce să facă să nu moară.

Mai demult, cu vreo patru ani în urmă, o bună prietenă, fusese, de asemenea, diagnosticată cu cancer, tot la sân, la sânul drept. Cele două erau și colege de serviciu.

M-am întrebat, la cea de-a doua, dacă există vreo legătură cu activitatea profesională. Am înțeles mai târziu, că era o legătură cu modul de a gândi.

Prietena mea nici nu mai putea vorbi. De dimineața, de când aflase diagnosticul, era amuțită. Doar fața ei se schimba. Devenea pământie. O prietenă comună mi-a spus și a adus-o să stăm de vorbă. Era deja blocată.

Iar pielea ei, mai ales fața, deveneau vizibil tot mai pământii – de om mort. Era în transă. Cu câmpul de conștiință îngustat la maxim. Cu o idee și o imagine fixă – aceea a iminenței morții.

Și lista poate continua.